Форум
Последние изображения
Поиск
Регистрация
Вход
Vă place aceast subiect?Нравится вам этот раздел?
VolontirAdministrator
Cine ingenuncheaza in fata lui Dumnezeu ,poate sta in picioare in fata oricui!
Радую своим присутствием, убиваю тишиной, выношу мозг,оставляю следы в памяти,разбиваю сердца - короче весь в делах..
Sex :
3621
717
Virsta : 43
20100916
Последний раз редактировалось: Volontir (Чт Июл 19, 2012 10:31 pm), всего редактировалось 4 раз(а)
Опубликовать эту запись на:
Комментарии
Re: ГОСТЕВАЯ&PENTRU OASPETI
Сб Май 07, 2011 9:36 amCiprian
da...e linistit...dar oare ar trebui galagie?
Сб Май 07, 2011 9:37 am
nu..dar mii de uimire ca pe siteuri moldovenesti e atita tacere fara birfe ....
Сб Май 07, 2011 9:40 am
am impreia ca-s in hotel luxos dar parasit..... :( :affraid:
Сб Май 07, 2011 9:42 am
:D :cheers: :D :bounce: chiar asa e Cipri? :D
Сб Май 07, 2011 9:44 am
hmmmm!dar cum altfel?sint eu si tu....vii in camera la mine? :D
Сб Май 07, 2011 9:46 am
exista si pe undeva privat?ca inca nu pricep cum sa stau pe aici....tu stii?dai de capat?
Сб Май 07, 2011 9:48 am
da...linga profil e scris mesaj..apasa si trimiti privat....ai ceva intim fata de mine? :D :D :D
Сб Май 07, 2011 9:49 am
sintem numai noi doi....asa ca,putem si tipa pe aici..nu ne aude nimeni :D :D :D :cheers:
Сб Май 07, 2011 9:51 am
poate birfim noi...cum zici,cipri?am dispo buna :cheers: :affraid: :bounce:
Сб Май 07, 2011 9:53 am
la ce bun?mai bine discutam in taina....privat....
Сб Май 07, 2011 9:54 am
ok...daca ceva dispar..apu am prob cu netu...
Сб Май 07, 2011 9:58 am
:shock: :P
Сб Май 07, 2011 10:04 am
seara buna! :D
Пн Май 09, 2011 7:22 am
Salutare tuturor!!! :D
Пн Май 09, 2011 8:36 am
O seara frumoasa tuturor!!! GOD BLESS YOU ALL!!! :D
Пн Май 09, 2011 8:48 am
Tara mea...
Monolog scris pentru un licean, actorul este preferabil sa fie de genul masculin.
(Biroul directoarei liceului. Intră liceeanul, îmbrăcat contemporan, nu foarte anarhist dar nici foarte cuminte. Merge nepăsător spre scaunul care e așezat cu fața la public. Își târăște picioarele. Se așează pe scaun și se uită spre public, acolo unde se află interlocutorul lui imaginar, doamna directoare a liceului. Tăcere.)
LICEEANUL: Bună ziua, doamnă directoare. Da, iarăși ne vedem. Ce să fac, nu e vina mea dacă profesorii mă tot trimit la dumneavoastră… nu că nu mi-ar face plăcere aceste întâlniri săptămânale… E foarte plăcut aici la dumneavoastră.
(tăcere în care ascultă replica imaginară a directoarei)
Nu, nu știu pentru ce m-ați chemat. Serios nu știu, nu vă mint.
(tăcere în care iar ascultă ce i se spune)
Dacă stau să mă gândesc… nu poate fi pentru absențele de la ore, că am discutat deja despre asta… Fumatul în curtea liceului? Păi da, v-am promis data trecută, știu, dar v-am promis că nu o să mă mai las prins, nu că o să încetez. Și dumneavoastră sunteți fumătoare așa că știți cum devine chestia asta. Nu îi poți cere în mod serios unui om să se lase de fumat dacă el nu vrea. Nu, nu m-a mai prins nimeni. Deși mi se pare o lașitate. Toți profii fumează în curte și știu și ei foarte bine cine dintre elevi fumează, dar se prefac că nu observă dacă nu fumezi sub nasul lor. Ipocrizie ca la noi mai rar… Ce rost are să îl pedepsești pe unul dacă pe ceilalți îi lași nestingheriți?
(tăcere)
Respect? Ce respect e ăsta dacă ei se prefac că nu ne văd? E o simulare de respect dacă mă întrebați pe mine, nu vor să îi respectăm cu adevărat, ci doar să ne prefacem că. Iar eu ipocrizia asta nu o înghit. Și nu înțeleg de ce o țigară aprinsă de un om jignește pe un altul care e și el fumător.
(își aprinde o țigară)
Nu vă uitați așa la mine, că și dumneavoastră fumați. Ah, nu sunt major? Peste o lună o să fiu, ce o să se schimbe? Și da, fumez de 4 ani. Nu am învățat să mă las de fumat în ăștia 4 ani, în schimb am învățat cum să mă ascund de adulți. Super-tare, mă călesc pentru viață, învăț să mint de la profii mei. Nu știu ce zic legile alea tâmpite, dar eu mă consider un adult. Au dat legea cu 18 ani pentru că trebuiau să tragă linia undeva, formal. Da, in fine. Spuneți-mi totuși pentru ce m-ați chemat.
(pauză)
Ce compunere? Aaa, la română? Sincer, nici nu mai știu ce am scris în lucrarea aia. Dați-mi să văd.
(examinează foaia luată de pe masă și citește cu voce tare)
” Realizați o descriereliberă a României ca geografie literară pornind de la comparația între Sadoveanu, Vlahuță și Calistrat Hogaș. ”
(izbucnește în râs)
A, prostia asta? Doamne, dar nu înțeleg de ce s-a supărat. Doamna profesoară e foarte sensibilă la chestiile patriotice. Da, nu am scris ce se aștepta ea, și? Adică eu trebuia să lălăi în lucrarea aia ce țară minunată avem și ce geografie extra-super-mega-ordinară și ce genii au fost tembelii ăia trei care au descris fiecare frunzuliță și gândăcel din țară ca să nu se piardă cumva! Pentru urmași au scris ăia și au sperat că poate poate o să punem botul la vrăjeala lor. Dar știți ce, eu cred că și lor le era la fel de greață de România așa cum ne e nouă azi. Pentru că nu poți trăi într-o țară cu frunze, munți și gândăcei frumoși dacă oamenii de lângă tine te fac să vomiți în fiecare zi. Și da, asta i-am scris în lucrare. Și puteți să îi transmiteți din partea mea că data viitoare, dacă nu vrea să afle ce gândesc elevii ei, să nu le mai ceară părerea. Să nu îmi ceară mie descriere liberă și pe urmă să se supere că chiar am spus ce gândesc. Să bage acolo în cerință: ” copii! Scrieți laudativ! ” Ca să știe și proștii ca mine că nu e voie la gândire. Nu că mi-aș fi făcut iluzii despre asta.
(pauză)
Dar nu am jignit pe nimeni. Dumneavoastră nu puteți ieși din paradigma asta a ipocriziei necesare și asta nu înțeleg eu. Adică mie mi se pompează patriotism cu forța la toate orele pe gât, la istorie, la geografie, la română! Vin niște profi și mă bat la cap non-stop ce țară extraordinară e asta deși nici ei nu o cred, adică ei încep cu minciunile, și eu trebuie să repet ca papagalul ce vor ei. Dar dacă nici ei nu cred asta, de ce să o spun și eu? De ce mă forțați să învăț să mint? Spuneați că sunt minor, legal vorbind. Ok, dar e legal ce faceți voi aici cu mine? Sunt minor, deci fără discernământ, așa că voi nu aveți voie să mă spălați pe creier. Scrie în lege pe undeva. Și ce sperați voi să realizați cu asta? Adică brusc o să încetez să observ lumea din jurul meu și o să cred în ce îmi zice un tip mort de o sută de ani din manualul de română? Faceți asta pentru că știți că o să ne cărăm de aici, unii cum terminăm liceul, alții după facultate, și sperați cumva că spălarea asta pe creier o să funcționeze și o să ne oprim din emigrat? E o metodă tâmpită și nu văd cum ar merge vreodată. E o minciună atât de grosolană încât mi se face mie rușine pentru voi când o aud. Ce fel de oameni au putut inventa chestia asta? Ce fel de oameni s-au uitat în jurul lor la gunoaie, la mizeria umană, la suma de lașități și trădări, la invidia și aroganța românilor, și au zis: da, e o țară minunată, e superb aici? Cine sunt ăștia care au scris manualele cu patriotisme? Chiar aș vrea să îi cunosc, să mă uit în ochii lor și să îi întreb dacă ei trăiesc în aceeași lume cu mine. Ce fel de oameni au avut geniala idee să numească negrul alb și să spere că vor fi crezuți?
(pauză)
Da, în fine. Știu că nu e vina dumneavoastră, asta e programa, am mai auzit scuza asta. Dar de ce acceptați să predați mizeria asta? De ce acceptați să răspândiți niște minciuni? Ah, am uitat, voi oricum sunteți obișnuiți cu ipocrizia, voi nu vreți respect, vreți doar să îl simulăm chiar dacă râdem de voi pe la spate. OK, dar tocmai pentru că eu vă respect nu vreau să fac asta. Eu nu o să râd de profesorii mei prin recreații și în rest să le zâmbesc în față ca un mielușel ipocrit. Eu prefer să le spun adevărul, bărbătește, fie și într-o lucrare scrisă, pentru că ei chiar să știe ce gândesc. Nu le convine, asta e problema lor. Nu i-am insultat pe ei, ci țara asta, nu ar trebui să o ia personal dacă nu scrie în buletiele lor că îi cheamă România.
Cât despre mine, normal că am să plec, nu am făcut niciodată un secret din asta. Cum termin liceul, mă car la o facultate din Europa, nu contează care, prima care mă primește. Îmi pare rău doar de colegii care rămân aici să învețe lecțiile ipocriziei și ale respectului simulat. Eu știu foarte bine ce las în urmă, nu e o problemă. Țara nu există pentru mine, e o abstracțiune. Există câțiva oameni, câteva rude de care o să îmi fie dor, câțiva prieteni. În schimb țara mea nu știe pe cine lasă să plece. Nu contează câți pleacă zilnic, în valuri de aici, ci cât de inteligenți erau. E de ajuns să plece 5 oameni geniali pentru ca România să nu mai existe în nici un spațiu intelectual. 5 oameni, cât degetele de la o mână, și gata, totul s-a terminat cu noi, cultural vorbind. Și nici eu, nici dumneavoastră nu știți dacă ei nu au plecat deja sau mai sunt încă aici. Nu avem cum să aflăm asta. Poate peste o sută de ani se va ști. Imaginați-vă că în secolul 19 ar fi emigrat din România Eminescu, Caragiale, Creangă și Slavici. Atât, ăștia 4 și literatura română nu mai exista. Nici nu ne putem imagina ce limbă am fi vorbit noi azi fără aceia 4. Și ei n-au plecat pentru că nu aveau unde. Dar noi avem. Eu am unde și am să plec. Îmi place să îmi imaginez că și eu sunt unul din cei 5 oameni esențiali pentru România. Nu știu dacă ceilalți au plecat deja, dar eu simt că trebuie să plec, nu am cu cine vorbi, toți și-au plecat capetele în supunere ipocrită. Nu vreau să rămân singur aici pe un cadavru de țară.
Monolog scris pentru un licean, actorul este preferabil sa fie de genul masculin.
(Biroul directoarei liceului. Intră liceeanul, îmbrăcat contemporan, nu foarte anarhist dar nici foarte cuminte. Merge nepăsător spre scaunul care e așezat cu fața la public. Își târăște picioarele. Se așează pe scaun și se uită spre public, acolo unde se află interlocutorul lui imaginar, doamna directoare a liceului. Tăcere.)
LICEEANUL: Bună ziua, doamnă directoare. Da, iarăși ne vedem. Ce să fac, nu e vina mea dacă profesorii mă tot trimit la dumneavoastră… nu că nu mi-ar face plăcere aceste întâlniri săptămânale… E foarte plăcut aici la dumneavoastră.
(tăcere în care ascultă replica imaginară a directoarei)
Nu, nu știu pentru ce m-ați chemat. Serios nu știu, nu vă mint.
(tăcere în care iar ascultă ce i se spune)
Dacă stau să mă gândesc… nu poate fi pentru absențele de la ore, că am discutat deja despre asta… Fumatul în curtea liceului? Păi da, v-am promis data trecută, știu, dar v-am promis că nu o să mă mai las prins, nu că o să încetez. Și dumneavoastră sunteți fumătoare așa că știți cum devine chestia asta. Nu îi poți cere în mod serios unui om să se lase de fumat dacă el nu vrea. Nu, nu m-a mai prins nimeni. Deși mi se pare o lașitate. Toți profii fumează în curte și știu și ei foarte bine cine dintre elevi fumează, dar se prefac că nu observă dacă nu fumezi sub nasul lor. Ipocrizie ca la noi mai rar… Ce rost are să îl pedepsești pe unul dacă pe ceilalți îi lași nestingheriți?
(tăcere)
Respect? Ce respect e ăsta dacă ei se prefac că nu ne văd? E o simulare de respect dacă mă întrebați pe mine, nu vor să îi respectăm cu adevărat, ci doar să ne prefacem că. Iar eu ipocrizia asta nu o înghit. Și nu înțeleg de ce o țigară aprinsă de un om jignește pe un altul care e și el fumător.
(își aprinde o țigară)
Nu vă uitați așa la mine, că și dumneavoastră fumați. Ah, nu sunt major? Peste o lună o să fiu, ce o să se schimbe? Și da, fumez de 4 ani. Nu am învățat să mă las de fumat în ăștia 4 ani, în schimb am învățat cum să mă ascund de adulți. Super-tare, mă călesc pentru viață, învăț să mint de la profii mei. Nu știu ce zic legile alea tâmpite, dar eu mă consider un adult. Au dat legea cu 18 ani pentru că trebuiau să tragă linia undeva, formal. Da, in fine. Spuneți-mi totuși pentru ce m-ați chemat.
(pauză)
Ce compunere? Aaa, la română? Sincer, nici nu mai știu ce am scris în lucrarea aia. Dați-mi să văd.
(examinează foaia luată de pe masă și citește cu voce tare)
” Realizați o descriereliberă a României ca geografie literară pornind de la comparația între Sadoveanu, Vlahuță și Calistrat Hogaș. ”
(izbucnește în râs)
A, prostia asta? Doamne, dar nu înțeleg de ce s-a supărat. Doamna profesoară e foarte sensibilă la chestiile patriotice. Da, nu am scris ce se aștepta ea, și? Adică eu trebuia să lălăi în lucrarea aia ce țară minunată avem și ce geografie extra-super-mega-ordinară și ce genii au fost tembelii ăia trei care au descris fiecare frunzuliță și gândăcel din țară ca să nu se piardă cumva! Pentru urmași au scris ăia și au sperat că poate poate o să punem botul la vrăjeala lor. Dar știți ce, eu cred că și lor le era la fel de greață de România așa cum ne e nouă azi. Pentru că nu poți trăi într-o țară cu frunze, munți și gândăcei frumoși dacă oamenii de lângă tine te fac să vomiți în fiecare zi. Și da, asta i-am scris în lucrare. Și puteți să îi transmiteți din partea mea că data viitoare, dacă nu vrea să afle ce gândesc elevii ei, să nu le mai ceară părerea. Să nu îmi ceară mie descriere liberă și pe urmă să se supere că chiar am spus ce gândesc. Să bage acolo în cerință: ” copii! Scrieți laudativ! ” Ca să știe și proștii ca mine că nu e voie la gândire. Nu că mi-aș fi făcut iluzii despre asta.
(pauză)
Dar nu am jignit pe nimeni. Dumneavoastră nu puteți ieși din paradigma asta a ipocriziei necesare și asta nu înțeleg eu. Adică mie mi se pompează patriotism cu forța la toate orele pe gât, la istorie, la geografie, la română! Vin niște profi și mă bat la cap non-stop ce țară extraordinară e asta deși nici ei nu o cred, adică ei încep cu minciunile, și eu trebuie să repet ca papagalul ce vor ei. Dar dacă nici ei nu cred asta, de ce să o spun și eu? De ce mă forțați să învăț să mint? Spuneați că sunt minor, legal vorbind. Ok, dar e legal ce faceți voi aici cu mine? Sunt minor, deci fără discernământ, așa că voi nu aveți voie să mă spălați pe creier. Scrie în lege pe undeva. Și ce sperați voi să realizați cu asta? Adică brusc o să încetez să observ lumea din jurul meu și o să cred în ce îmi zice un tip mort de o sută de ani din manualul de română? Faceți asta pentru că știți că o să ne cărăm de aici, unii cum terminăm liceul, alții după facultate, și sperați cumva că spălarea asta pe creier o să funcționeze și o să ne oprim din emigrat? E o metodă tâmpită și nu văd cum ar merge vreodată. E o minciună atât de grosolană încât mi se face mie rușine pentru voi când o aud. Ce fel de oameni au putut inventa chestia asta? Ce fel de oameni s-au uitat în jurul lor la gunoaie, la mizeria umană, la suma de lașități și trădări, la invidia și aroganța românilor, și au zis: da, e o țară minunată, e superb aici? Cine sunt ăștia care au scris manualele cu patriotisme? Chiar aș vrea să îi cunosc, să mă uit în ochii lor și să îi întreb dacă ei trăiesc în aceeași lume cu mine. Ce fel de oameni au avut geniala idee să numească negrul alb și să spere că vor fi crezuți?
(pauză)
Da, în fine. Știu că nu e vina dumneavoastră, asta e programa, am mai auzit scuza asta. Dar de ce acceptați să predați mizeria asta? De ce acceptați să răspândiți niște minciuni? Ah, am uitat, voi oricum sunteți obișnuiți cu ipocrizia, voi nu vreți respect, vreți doar să îl simulăm chiar dacă râdem de voi pe la spate. OK, dar tocmai pentru că eu vă respect nu vreau să fac asta. Eu nu o să râd de profesorii mei prin recreații și în rest să le zâmbesc în față ca un mielușel ipocrit. Eu prefer să le spun adevărul, bărbătește, fie și într-o lucrare scrisă, pentru că ei chiar să știe ce gândesc. Nu le convine, asta e problema lor. Nu i-am insultat pe ei, ci țara asta, nu ar trebui să o ia personal dacă nu scrie în buletiele lor că îi cheamă România.
Cât despre mine, normal că am să plec, nu am făcut niciodată un secret din asta. Cum termin liceul, mă car la o facultate din Europa, nu contează care, prima care mă primește. Îmi pare rău doar de colegii care rămân aici să învețe lecțiile ipocriziei și ale respectului simulat. Eu știu foarte bine ce las în urmă, nu e o problemă. Țara nu există pentru mine, e o abstracțiune. Există câțiva oameni, câteva rude de care o să îmi fie dor, câțiva prieteni. În schimb țara mea nu știe pe cine lasă să plece. Nu contează câți pleacă zilnic, în valuri de aici, ci cât de inteligenți erau. E de ajuns să plece 5 oameni geniali pentru ca România să nu mai existe în nici un spațiu intelectual. 5 oameni, cât degetele de la o mână, și gata, totul s-a terminat cu noi, cultural vorbind. Și nici eu, nici dumneavoastră nu știți dacă ei nu au plecat deja sau mai sunt încă aici. Nu avem cum să aflăm asta. Poate peste o sută de ani se va ști. Imaginați-vă că în secolul 19 ar fi emigrat din România Eminescu, Caragiale, Creangă și Slavici. Atât, ăștia 4 și literatura română nu mai exista. Nici nu ne putem imagina ce limbă am fi vorbit noi azi fără aceia 4. Și ei n-au plecat pentru că nu aveau unde. Dar noi avem. Eu am unde și am să plec. Îmi place să îmi imaginez că și eu sunt unul din cei 5 oameni esențiali pentru România. Nu știu dacă ceilalți au plecat deja, dar eu simt că trebuie să plec, nu am cu cine vorbi, toți și-au plecat capetele în supunere ipocrită. Nu vreau să rămân singur aici pe un cadavru de țară.
Пн Май 09, 2011 8:49 am
PERSUASIUNE
( 2 personaje principale si unul secundar. Durata aproximativa 20 de minute.)
O cafenea la amiază. Afară plouă. Câţiva clienţi. Intră EL. Se aşează la o masă. Vine un chelner, îl întreabă ceva, apoi pleacă. EL se uită la ceas. Chelnerul revine cu o cafea. EL scoate un ziar şi încearcă să citească. Se răzgândeşte. Se mai uită odată la ceas. Începe să bată încet cu degetele în masă. EA, era deja la o masă, undeva în spatele lui, îl priveşte. Deodată EA se ridică şi vine spre el.
EA: Permiteţi?
EL: Poftim?
EA: Pot să mă aşez?
EL: Da.(se uită în jur şi vede celelalte mese libere ) Cred că da.
EA: Aşteptaţi pe cineva?
EL: De fapt… da.
EA: Nu-i nimic. Când o să vină, am să plec.
(pauză)
EL: Mă cunoaşteţi?
EA: Da. Dar dvs…. nu vă amintiţi de mine?
EL: Îmi cer scuze dar… nu.
EA:Ştiu că aveţi sute de studenţi totuşi, pe mine ar fi trebuit să mă ţineţi minte. Cel puţin aşa credeam.
EL: O studentă de-a mea… acum cât timp?
EA: Acum 2 ani.
EL: Doi ani e mult. Nu mai ţin minte nici măcar seria de anul trecut.
EA: Asta pentru că nu vă uitaţi niciodată la studenţi.
EL: (pauză. Nu ştie dacă să fie jignit sau amuzat) E un reproş?
EA: Nu chiar. E o constatare. Vă uitaţi mereu în tavan, uneori erau 3 studenţi în sală şi dvs nu observaţi nimic. Cred că aţi fi predat şi în faţa unei săli goale.
EL: Să ştii că mă uit la studenţi. Poate că asta nu se vede dar eu…. poate ca nu mă uit fix la ei, dar le stiu prezenta.
EA: Şi atunci de ce nu v-aţi amintit de mine?
EL: ?
EA: Am fost la cursul dvs doi ani la rând. Am dat examen oral tot cu dvs de 4 ori. Cred că sunt singurul caz cariera dvs.
EL: Da, ciudat. Examenul foarte simplu… numai cine nu vrea nu trece.
EA: Păi asta e, că n-am vrut.
(pauză)
EL: Şi…. acum predaţi undeva?
EA: Nu, sunt vânzătoare.
EL: Poftim?
EA: Da. Va mira?
EL: Păcat de anii irosiţi în facultate.
EA: Dar de ce? Încă nu mi-am pierdut speranţa că într-o zi o să predau şi eu. Ştiţi, nu vreau să plec din Bucureşti. Posturi la ţară-s destule dar nu sunt de mine. Iar aici…. aici trebuie pile serioase altfel nu răzbeşti.
EL: Şi eu sunt profesor în capitală şi n-am avut nici o pilă!
EA: Dar nu mă refeream la dvs. Dvs sunteţi foarte bun ceea ce nu e cazul la mine.
EL: Sunteţi sigură că vorbiţi serios?
EA: Adică?
EL: Nu ştiu cum poate cineva trăi cu o proastă impresie despre sine. Trebuie să crezi mereu că eşti cel mai bun chiar dacă nu-i adevărat. Nu contează.
EA: Aş avea o rugăminte: pot să vă tutuiesc?
EL: De putut puteţi…. ce să spun?
EA: Acum nu mai sunt studentă. Când o să fiu profesoară o să fim colegi. Atunci măcar o să mă lăsaţi.
EL: Intenţionaţi să veniţi la universitate?
EA: Da, acesta e visul meu. Dar vă…te rog, nu-mi mai spune „dvs”. E foarte ciudat. Diferenţa de vârstă între noi nu e aşa de mare şi, oricum, eu ar trebui să te respect. Invers e chiar ciudat.
EL: (pauză) Bei o cafea?
EA: Mulţumesc, am deja una. (se duce la masa ei şi îşi aduce cafeaua şi geanta)
EL: De ce spuneai că nu ai vrut să treci examenul meu?
EA: Păi la început chiar aşa a fost. Am tăcut tot timpul examenului, un cuvânt n-am scos şi practic te-am obligat să mă pici. Asta de 3 ori. A patra oară chiar voiam să trec. Dar, de emoţie, iar n-am putut vorbi, am început să plâng şi tu m-ai trecut de milă.
EL: Ciudat. Nu ţin minte nimic.
EA: Păcat. Eu m-am gândit de zeci de ori la asta, nopţi întregi n-am putut dormi din cauza asta, imi reaminteam scena de la examen si… nu mai puteam. Mai bine nu mă treceai atunci.
EL: Puteai să refuzi nota. Puteai să te opui. Nu înţeleg ce rost au reproşurile.
EA: Dar nu e un reproş! Era aşa… un gând. A patra oară chiar învăţasem, imi puesem in cap sa iti demonstrez cât sunt de bună, chiar cea mai bună din serie. Şi, când colo… mi-am dat în petic şi a trebuit să accept cu recunoştinţă mila ta.
EL: Acum nu mai contează.
EA: Pentru mine va conta mereu. Voi rămâne cu amintirea asta penibila cum m-am făcut
de râs în faţa ta.
EL: Dar eu, după cum vezi, am uitat totul.
EA: Da, dar acuma ţi-am reamintit eu.
EL: Atunci am să uit din nou.
EA: Va fi mai greu. De fapt, aş prefera să nu uiţi.
(pauză)
EA: Aş vrea să te rog ceva.
EL: Zi-i.
EA: Dar nu te superi?
EL: Nu pot să ştiu dinainte dacă o să mă supăr sau nu.
EA:Totuşi, promite-mi, altfel nu pot. Măcar să nu te enervezi.
EL: Nu sunt un om nervos.
EA: Uite ce voiam să te rog: să mă mai examinezi odată.
EL: Dar… de ce? Cand? Unde?
EA: Aici, acum! Dacă se poate.
EL: Dar…. nu, nu se poate. Sunt în timpul liber. Dar, dacă vrei, poţi să vii odată cu studenţii, în sesiune. Am să te primesc. Deşi, nota nu se mai poate schimba…
EA: Dar nu pentru notă! Eu… atmosfera de examen mă paralizează. Pe când aici….. dac-ar fi după mine, toate examenele s-ar da în cafenele.
EL: Ce bine că nu e. Îmi cer scuze, dar sunt în timpul liber şi aştept pe cineva.
EA: Da, înţeleg. Îmi cer scuze eu. Voiam neapărat să vă dovedesc că sunt mai desteapta decat credeti.
EL: De ce conteaza atata ce cred eu? Si la urma urmei nu cred nimic.
EA:(pauză) Ştii de ce n-am vrut să trec?
EL: Când?
EA: Primele trei dăţi, la examen.
EL: De ce?
EA: Pentru că te iubeam.
EL: Domnişoară! Eu….. nu cred că e potrivi…
EA: Stai liniştit că acum nu mai e valabil. Altfel nu ţi-aş fi spus-o. De altfel toate colegele
mele erau îndrăgostite de tine aşa că nu-i ceva ciudat. Dar numai eu am rămas
repetentă un an doar ca să te mai văd. Şi aş mai fi rămas încă dar mi-au pus părinţii
piciorul în prag. Oricum, nu m-aş mira ca şi studentele tale de azi să fie la fel. Aşa că
ai gijă…. oricum, dacă ar fi să repet facultatea, n-aş mai face prostia asta. Acum am o
viziune mai matură asupra vieţii.
EL: Mă….bucur.
EA: Dar să ştii că nu regret nimic. A fost cel mai frumos an din viaţa mea. De un an de
când am terminat facultatea te-am căutat numai ca să-ţi spun asta şi să-ţi mulţumesc.
EL: (tace)
EA: Sper că nu te-am plictisit…
EL: Nu. Dar nu ştiu ce să cred…
EA: Nu trebuie să crezi nimic. Ţi-am spus că mi-a trecut.
EL: Cum te numeşti?
EA: Ana-Maria.
EL: Ascultă, Ana. Mi s-a mai întâmplat ca unele studente să creadă că s-au îndrăgostit.
Unele mi-au trimis şi scrisori. Nu le-am răspuns niciodată. Dar niciuna nu mi-a spus-
o în faţă. Chiar la trecut, aşa cum ai făcut tu. E, trebuie s-o spun, penibil.
EA: Înţeleg. Şi pentru mine e penibil. Aşa că hai să vorbim despre altceva.
EL: De ce trebuie neaparat sa vorbim?
EA: De ce nu? Uite: de pildă, ce mai scrii?
EL: Poftim?
EA: Scrii literatură, nu? Sunt convinsă de asta.. Nici nu ştii cât am căutat ceva scris de tine. De ce nu publici? Sunt convinsă că scrii numai lucruri geniale.
EL: Dar tu scrii ceva?
EA: de ce ma intrebi? Arat cumva a scriitoare?
EL: Nu ştiu, nu mă pricep. Dar altfel n-ai fi venit la Filologie. Toţi studenţii de la noi
scriu.
EA: Adevarat. Păi si eu scriu mereu. Numai poeme. Am trimis şi pe la reviste dar şi-acolo e cu pile. Iar eu nu cunosc pe nimeni.
EL: Cine ţi-a spus că trebuie să ai pile ca să fii publicat?
EA: Ei, dar asta ştie oricine, şi măcar acuma nu ai dreptul să te superi: dacă nici pe tine nu te-au publicat, îţi dai seama.
EL: Poate că nu am trimis poeme.
EA: Cum se poate?
EL:Poate că eu cred că poezia se scrie cu sânge şi că nu ai dreptul să o publici, să o laşi
pe labele tuturor străinilor.
EA: Nu poate fi asta. Mai degrabă cred că nu cunoşti pe nimeni la edituri sau reviste.
EL:Ba cunosc.
EA: Da? O, ce super! atunci, ai putea să pui o vorbă bună şi pentru mine pe la cunoscutii tăi?
EL:Nu, aşa ceva nu pot. Te plângi că există pile peste tot dar, la o adică, n-ai ezita să te
foloseşti chiar tu de acest sistem.
EA: De ce nu? Dacă toţi o fac?
EL: Nu pot să-ţi explic de ce. Dacă nu simţi tu însăţi scârba, eu nu pot să-ţi explic.
EA: Ba da, o simt. Glumeam adineauri.
(intră PRIETENUL )
PRIETENUL: Salut! Scuze de întârziere!
EL: Lasă. Ia loc. Bei ceva?
PRIETENUL: Nu, mersi. Mă grăbesc.
EA: Atunci, eu… (se ridică) mi-a părut bine să vă revăd.(îi întinde mâna)
EL: Cum? Da, şi mie. (un timp. Ea a rămas cu mâna întinsă. El o vede şi îi strânge mâna grăbit. Ea se aşează la o altă masă, în apropiere. )
PRIETENUL: (tăcere) Ce ploaie anostă. Şi nu dă semne că s-ar….. ăştia de la meteo ziceau c-o să mai ţină cel puţin trei zile…. da…
EL: Ziceai că te grăbeşti.
PRIETENUL: Păi, da.
EL: Şi-atunci ce rost au ocolişurile astea? Decât dacă….
PRIETENUL: Stai, frate prea eşti suspicios.
EL: Ba nu, dar te cunosc destul.
PRIETENUL: Nu uita că şi eu te cunosc. Şi vremea, să ştii, chiar mă interesează.
EL: Atunci îţi baţi joc de mine. Mă chinuiesti cu aşteptarea.
PRIETENUL: Stai puţin, ar trebui să mă simt jignit. Ce-i cu suspiciunea asta? Înţelege şi tu, mi-e greu să găsesc cuvintele .
EL:Crezi că nu văd cum încerci să mă menajezi?
PRIETENUL: Dar nu e vorba de asta!
EL: Spune odată da sau nu!
PRIETENUL: Păi tocmai asta vreau să-ţi explic: e mai complex decât atât.
EL: E clar: „nu”. (se ridică)
PRIETENUL: Ba nu! Stai, te rog.
EL: Dar nici „da” nu e.
PRIETENUL: Da, nu e nici „da”. E ceva mai pe la mijloc, nici nu ştiu cum să-i spun.
EL: lasă că ştiu eu: mediocritate. (îşi îngroapă faţa în palme)
PRIETENUL: Am ştiut că aşa o să fie. Din clipa în care mi-ai dat caietul acela, am ştiut că n-o să mai fim prieteni. Nu a fost o presimţire, am ştiut pur şi simplu. Erai singurul prieten care nu scriai şi asta mă bucura. Spune-mi, de ce am deschis eu editura asta? Ca să-mi pierd toţi prietenii? Nu ştiu cum de-am avut eu ghinionul ăsta să am numai prieteni poeţi. Tu nici nu poţi bănui măcar câţi oameni mă urăsc. Nu ştiu cât am să mai rezist.
EL: Nu te teme, eu n-am să te urăsc. Nu e vina ta că scriu eu prost.
PRIETENUL: Vezi, tocmai asta voiam să-ţi spun că eu nu sunt dumnezeul poeziei. Dacă mie nu-mi place ceva, nu înseamnă neapărat că e prost. Poate greşesc. Eu zic să mai încerci la altcineva.
EL:Numai părerea ta contează. Degeba faci pe modestul, ai avut mereu un ochi format pentru poezie.
PRIETENUL: Mă gândeam că ai putea să schimbi tema. Se vede că ai o dexteritate la scris, sunt convins că ai scris mult mai mult decât mi-ai arătat. Trebuie să schimbi doar tema şi tonul. Să fie ceva mai….sincer, nu ştiu.
EL: Nu pot.
PRIETENUL:Ei, asta-i!
EL:Mai sincer de atât nu pot.(pauză) am scris poezie de la 14 ani într-una. Nu cred că vrei să ştii câte caiete am acasă, toate pline cu prostii. Nu simţeam niciodată ceva cu adevărat, eram îndrăgostit de personaje literare. Abia când m-am despărţit de Elena am crezut că simt în sfârşit ceva real. Suferinţa asta era vie şi am crezut că o să scriu mai bine dacă o să fie un sentiment adevărat. Dar uite că nu. Şi ce-i mai grav e că am îngropat singura mea trăire în poezie. Ce ridicol eram, cum îmi cercetam durerea, cum căutam să prind fiece emoţie cu acul unei metafore ca într-un insectar, cum pândeam pur şi simplu apariţia durerii, cum mă mai bucuram: dacă simt ceva înseamnă că trăiesc. Şi, iată, acum am irosit totul, nici nu mai ştiu cum e să suferi. Şi toate astea pentru ce? (pauză) dar tu nu te grăbeai undeva? Nu te mai ţin.
PRIETENUL: Nu, lasă.
EL: Nu am nevoie de consolări, să ştii.
PRIETENUL: Poemele tale sunt publicabile. Nu sunt rele, doar că le lipseşte ceva, o scânteie, un nu-ştiu-ce.
EL: Geniul adică.
PRIETENUL: Mă gândeam că putem să scoatem un tiraj mic totuşi, câţiva critici or să te bage în seamă.
EL: Nu mă interesează. Dacă nu sunt foarte bune, nu public nimic.
PRIETENUL: Vezi cum eşti? Şi tu suferi de obsesia geniului? Dar gândeşte-te câţi oameni nu se nasc genii şi totuşi trăiesc. Trebuie să trăim si noi, astialalti.
EL: da, doar că ei nu scriu poeme. Dacă nu eşti geniu atunci spargi piatră sau vinzi săpun, dar nu te apuci să scrii.
PRIETENUL:Dacă ar fi toţi ca tine….
EL: Aici nu încape milă sau compromis. Dacă unii publică deşi ştiu că nu-s extraordinari, e treaba lor, pentru mine ăştia sunt demni numai de dispreţ. Şi de uitare.
PRIETENUL: Şi ce-ai să faci de-acum?
EL: Nu ştiu. Chiar nu ştiu.(pauză) Am acceptat să fiu profesor numai ca să am timp destul să scriu. Toţi anii ăştia am crezut cu fanatism în talentul meu. Acum… nu cred că are rost să mai predau.
PRIETENUL: De ce eşti copil? Nu-i capătul lumii.
EL:Nu, chiar nu ştiu ce-am să fac. Chiar trebuie să mă gândesc.E greu să începi ceva nou la 35 de ani. Dar şi să continui…
PRIETENUL: Şi la o adică, de ce să nu predai mai departe?
EL: Cum asta? Să vorbesc despre tot felul de genii şi poeţi ştiind în acelaşi timp că eu sunt un nimeni? Dar m-aş otrăvi. Până acum îi consideram un fel de egali. Şi deodată, iată-i transformaţi în zei de neatins. Nu pot să le fiu servitor la altar.
PRIETENUL:Aşadar până acum îi serveai doar în calitate de viitor zeu.
EL: Nu mai glumi cu asta.
PRIETENUL: Niciodată nu voi înceta să fiu uimit de psihologia scriitorilor. Dar, în fine. Nu mi-ai spus totuşi ce-o să faci de-acum.
EL: Ce-ar fi să plec într-o călătorie? Să văd Europa, să schimb aerul….
PRIETENUL: Da, ar fi ceva. Dar de unde bani?
EL: Nu asta contează. am să mă împrumut.
PRIETENUL: Da, bună idee. Dar ai de la cine? Uite, eu ţi-aş da cu plăcere dar momentan am cu editura nişte angarale. Peste o lună, însă, îţi promit…
EL: Şi dacă…? E stupid, dar dacă o să-mi vie iar cheful de scris? Dacă n-o să pot vedea nimic şi nici trăi pentru că….. uite, chiar şi-acum, îmi umblă o metaforă prin minte. Şi doar ştiu că numai are rost, că nu o să mai scriu, şi iată. La ce bun? Aceste versuri şchioape nu vor să-mi evacueze mintea. Uite. Mereu. De ce să plec? Am să văd pe-acolo la fel de puţin cât văd pe-aici. N-am să pot scăpa de boala asta niciodată. De 21 de ani scriu versuri, nu mai am cum să mă opresc. Şi să vreau, nu mai pot.
PRIETENUL: Stai calm, aşa e pe moment. O să-ţi treacă.
EL: Ce rost au consolările astea când ştii bine că nu? Eu singur mi-am făcut-o.
PRIETENUL: Tu mereu dramatizezi. Cu timpul sentimentele şi emoţiile scad în intensitate. Ceea ce acum te doare, mai târziu îţi va fi indiferent.
EL: Dar nu vreau! tu înţelegi că eu până acum nu am trăit? Pur şi simplu nimic?
PRIETENUL: Ia uite cât e ceasul! Frate, sincer….
EL: Cum, chiar pleci? Mai voiam să discutăm… deşi îmi dau seama că situaţia în care te pun…. faptul că trebuie să asculţi jelania mea….
PRIETENUL:Dar deloc, chiar îmi face plăcere….. dar, ştii, afacerile….
EL: Da, înţeleg.
PRIETENUL: Treci pe la mine astă seară dacă vrei să mai vorbim. Şi poate te mai gândeşti în legătură cu publicarea. Tirajul ar fi mic, desigur, poezia nu rentează niciodată dar, totuşi, merită să încercăm. Când îţi va mai trece furia, poate o să te mai gândeşti.
EL: Nu am la ce. Măcar să îmi rămâie consolarea că nu m-am minţit singur.
PRIETENUL: Cum vrei tu. (pleacă)
(EL rămâne la masă. Priveşte în gol)
EA: Domule profesor!
EL: (ca trezit) Da?
EA: Pot să mă aşez?
EL: cum vrei. De atfel, eu trebuie să plec.
EA:Nu eşti aşteptat nicăieri. Şi ploaia încă nu s-a oprit. Nu te teme, dacă vrei, nu am să vorbesc. Dar lasă-mă să mai stau aşa, aici. Cine ştie când am să te mai văd….. (tăcere)
EL: Vrei o cafea?
EA:(râde) M-ai mai întrebat. Mulţumesc, nu. Dar aş vrea, dacă se poate, o ţigară din pachetul tău.
EL: Te rog.
EA: Ai şi un foc?
EL:Da. (tăcere)
EA: Nu mi-ai spus ce-ai hotărât.
EL: În legătură cu ce?
EA: Dacă să tac sau să vorbesc.
EL: Mi-e indiferent. Faci ce vrei.
EA: Ar trebui să mă simt jingită. Dar înţeleg cât ţi-e de greu. Şi eu sunt poetă.
EL: Poftim?
EA: Am ascultat fără să vreau.
EL:(se ridică brusc)
EA: Te rog, nu te supăra. Pari să ai nevoie să vorbeşti cu cineva. De ce nu cu mine?
EL: Gestul dumitale, domnişoară, e…
EA:Ştiu. Dar ce să fac? Am fost îndrăgostită de tine 2 ani, nu pot să nu mă interesez de soarta ta.
EL: Faptul că îmi tot aminteşti de sentimentele dumitale când ţi-am spus că mi-e penibil să aud aşa ceva, e…e grosolan.
EA:Dar ţi-am zis că nu mai simt nimic acum! Însă m-am gândit că e bine să o ştii, ca să nu crezi că ai trăit fără sens. Dacă ai făcut un singur om fericit, nu ai trăit degeaba. Şi eu am fost chiar fericită pentru simplul fapt că ai existat.
EL: Da, foarte frumos, îţi mulţumesc pentru că ai dat un sens vieţii mele dar eu chiar trebuie să plec.
EA:Pot să vin cu tine?
EL: Nu!
EA:Voiam să îţi propun ceva….. ceva care o să te intereseze.
EL: (se aşează) Bine, dar să nu fie lung…..
EA: A, nu, te asigur. De altfel şi eu sunt grăbită. (tăcere)
EL:Ei?
EA:Am un unchi,editor. Dacă aş vorbi cu el, te-ar publica sigur.
EL:(se ridică) Ştii să minţi foarte prost.
EA: Bine, uite, acum iti spun pe bune. Dar să-mi promiţi că nu te vei supăra.
EL: Nu promit nimic.
EA: Aşteaptă. Înţelege, te rog, cât de greu îmi vine să-ţi spun asta. Voiam să-ţi propun…. să te ajut.
EL: În ce sens?
EA: Într-un sens foarte uman. Tu eşti acuma foarte singur şi nu mai ai nici un rost, mă gândeam să stau lângă tine, să te ajut până îţi revii.
EL: Cum ai putea să mă ajuţi dumneata pe mine?
EA: Să te ascult, să te consolez, să fiu langa tine. Aş putea chiar să te şi iubesc, dar numai dacă e nevoie de aşa ceva.
EL: Chiar atât de jos am ajuns? La mila unei studente?
EA: Dar nu e milă, nu. E respect şi admiraţie. Eu sunt convinsă că tu eşti totuşi un mare poet. Trebuie să mai încerci. Problema e că n-ai iubit niciodată cu adevărat până acum. Dar sunt convinsă că dacă ai să găseşti marea iubire, ai să scrii şi ai să…..
EL: (ironic) Şi acea mare iubire eşti tu?
EA: Nu neapărat. Eu vreau doar să te ajut până îţi revii, eventual chiar până găseşti acea persoană. Nu te teme, după aia am să plec. Nu o să-ţi cer nimic, nu o să-ţi reproşez nimic.
EL: Şi ce folos ai avea tu din treaba asta?
EA: Eu….am să fiu fericită numai dacă tu ai să fii fericit.
EL: Nu am nevoie de asta. (se ridică)
EA:(un tremur în glas) Cât eşti de nedrept!
EL: Poftim?
EA: Nici nu mi-ai dat timp să te conving. Nici o şansă pentru mine,ca şi cum nici nu exist.
EL:(se aşează. Ton mai blând) Ascultă, Ana. Nu te dispreţuiesc dar cred că ştiu ce e cel mai bine pentru mine şi de ce am nevoie acum. Iar tu, pur şi simplu…..
EA: Nu ştii. Dacă ai ştii n-ai mai fii atât de dezorientat. De ce nu vrei să-mi dai măcar o şansă?
EL: Pentru că… pentru că e şi viaţa mea în joc. Nu pot să experimentez aşa orbeşte cu..
EA: Dar nu îţi cer atât de mult. Deocamdată. Uite, ca să-mi arăţi că nu mă dispreţuieşti…..dă-mi doar 10 minute. Acum. Să te conving.
EL: Ei bine, 10 minute…. le ai. Dar dupa aceea nu mai vreau sa te aud sau sa te vad. Haide, convinge-mă. (tăcere) Nu spui nimic? Timpul trece…
EA: Nu prea ştiu să mă exprim….. cum să fac să te conving. Mai ales că îţi par şi ridicolă. Ştiu că nimeni nu se aruncă aşa de gâtul unui om…..decât dacă e disperat. Eu… nu am nevoie de tine. Aşa cred. Dar tu ai nevoie de mine. Aşa cred. Adică… acum eşti la pământ şi ai nevoie de cineva….. desigur, ar putea fi oricine, dar vezi că nimeni nu îşi dă iubirea pe gratis. Pe când eu…eu nu îţi cer nimic, vreau doar ca tu să-ţi revii, să scrii în continuare şi tot restul.
EL: Şi de ce faci asta dacă nu ceri nimic?
EA: Pentru că eu cred în tine! Ca scriitor. Sunt convinsă că eşti un talent extraordinar, poate chiar un geniu.
EL: Dar n-ai citit nimic de mine!
EA: Dar cursurile tale? Sau, în fine, nu asta voiam să spun….. eu am o teorie a mea: un geniu are întotdeauna un suflet mare, e o personalitate….. luminoasă. Şi, cunoscându-te pe tine, eu ştiu ce fel de om eşti. Un om cu calităţile tale spirituale, cu caracterul tău, nu poate să nu fie un geniu.
EL: Asta era? O teorie de-a ta? Dar te înşeli. Nu sunt atât de extraordinar cum o crezi, şi chiar de-aş fi, teoria ta a fost infirmată de mii de ori, nici nu stii cate genii au fost niste gunoaie umane. (se ridică)
EA: Mai am 7 minute. Nu poţi pleca încă.
EL: E o poruncă?
EA: Dar mi-ai promis că o să mă asculţi…..
EL: Ce să ascult? Când nu ştii nimic despre mine şi spui nişte lucruri care….
EA: Dar toţi oamenii mari au fost modeşti. Tu pur şi simplu nu-ţi dai seama cât de…..
EL:Termină altfel înnebunesc! Nu sunt bun de nimic! Punct! De ce mă faci să-mi urlu neputinţa? Eu singur ştiu cel mai bine cât valorez: zero.
EA: Chiar de-ar fi aşa, eşti om , asta e o valoare. Nu te poţi arunca la gunoi aşa. Tot meriţi să fii stimat, chiar iubit.
EL: Şi dacă eu nu am nevoie de asta? Dacă m-am săturat de atâta afectiune şi vreau în sfârşit să mă odihnesc?
EA: Înseamnă că n-ai fost iubit cu adevărat. Sau n-ai cunoscut tu iubirea. Altfel n-ai vorbi aşa. Tu ai nevoie să iubeşti. Mai mult decât orice.
EL: E foarte vulgar totul, nu ştiu de ce mi se pare asta….. iubire… parcă am fi într-o telenovelă.
EA: Ba nu, cel ce ştie ce e dragostea nu mai râde de astea.
EL: Ascultă-mă puţin şi încearcă să mă înţelegi. Nu vreau iubire. Am mai fost subiectul unor pasiuni feminine în viaţa mea, dar toate mă răsfăţau şi mă divinizau într-un mod insuportabil. Nu e demn să iubeşti în halul ăsta, şi mi-era mie ruşine pentru ele. Într-un fel, mă tratau ca pe un copil. Dar nu ştiu de ce îţi spun toate astea ţie….. m-au distrus oarecum. Nu dau vina pe ele, eu am fost cel slab, nu trebuia să la las să mă răsfeţe în halul ăla. Deşi tot ele mă părăseau. Probabil că îşi dădeau seama că sunt o nulitate dar plecau fără să mi-o spună. Vezi, eu ştiu dinainte cum se va sfârşi relaţia noastră, totul se va repeta întocmai, şi atunci de ce? Şi ele vedeau în mine un nenorocit de geniu şi nu suportau poate pe omul obişnuit…… nu ştiu….. oricum, m-am săturat. Tu n-ai cum să fii altfel. Şi chiar de-ai fi. Iubirea nu-mi spune nimic. Vreau să trăiesc în sfârşit ca un om liber, să nu mai depind de nimeni. Să mă pot suporta aşa cum sunt, fără nici o consolare feminină. Dacă eu acum, fiind oarecum rănit, m-aş arunca în braţele salvatoare ale cuiva, aş fi mai laş decât am fost până acum. Şi simt că m-aş dispreţui iremediabil. Aşa, îmi rămâne măcar consolarea că am îndurat singur povara asta. Înţelegi?
EA: Cred că da.
EL: Cât timp mai e?
EA: Două minute.
EL: Acum pot să plec?
EA: Nu. Mi-ai promis.
EL: Dar acum ştii că….
EA: Mai lasă-mă să te privesc……
EL: E monstruos că-mi spui asta după tot ce ţi-am zis.
EA: Nu e. Vreau doar să ştii că eu am să rămân fidelă promisiunii pe care ţi-am făcut-o şi că, dacă o să ai vreodată nevoie de ce dispreţuieşti acum, poţi să mă cauţi oricând.
EL: De ce îmi faci asta? De ce arunci vinovăţia asta pe mine? Cum să mai trăiesc liniştit ştiind că tu mă aştepţi? Aş deveni un vinovat în fiecare clipă. Nu mi-ai promis nimic.
EA: Ba da, acum doi ani. Nu ţi-am spus-o dar mi-am promis mie.
EL: De ce nu vrei să mă laşi să trăiesc? Nu am nevoie de sacrificii! E inutil, înţelegi?
EA: Niciodată iubirea nu e inutilă.
EL: Gata!(se ridică)
EA: Mai sunt 30 de secunde! (se duce după el, încercând să blocheze uşa )
EL: Nu-mi pasă.
EA: Dar e timpul meu!
EL: Tu nu vezi cât de jalnic e totul? De ce te umileşti? De ce nu ai şi tu puţină demnitate?
EA: Dar am demnitate. Merită să risc totul. Pentru că dacă tu ai să mă iubeşti pe urmă, fericirea asta…. nu are preţ.
EL: Şi ce mare lucru dacă am să te iubesc eu? O să se prăbuşească cerul?
EA: Numai tu eşti demn. Nici nu ştii cât te-am visat, cât am plâns, cât te-am urât uneori. De doi ani numai la tine mă gândesc. Numai tu poţi să mă înţelegi. Pentru că numai tu n-ai să mă dispreţuieşti când ai să înţelegi cine sunt cu-adevărat.
EL: (liniştit) Şi de ce tocmai eu să plătesc pentru jignirile celorlalţi? Ce vrei să dovedeşti cu asta? Şi cui? Crezi că dacă eu am să te iubesc, gata, asta înseamnă că toţi ceilalţi or să-şi muşte mâinile de furie că te-au ignorat?
EA: Dar nu mă interesează ceilalţi! Ei nu există!
EL: Şi atunci? Vrei să dovedeşti altceva. Toţi te-au considerat o nulitate până acum, dar dacă eu am să te iubesc …..ce-o să însemne? O să însemne că ai talent, poate chiar geniu? Că eşti şi tu o persoană deosebită? Urâtă metodă ţi-ai ales să te afirmi. Crezi că nu ştiu că totul e o răzbunare? Vrei să mă vezi umilit în faţa ta, ai visat de zeci de ori cum eu cad vrăjit de farmecul tău, orgoliul tău a suferit şi-acum…. tu chiar mă crezi orb?
EA: Nu, nu e asta.
EL: Ba da, domişoară studentă. Pardon, absolventă.
EA: De ce mă umileşti?
EL: Dar tu de ce mă umileşti pe mine? Nu vezi că nu ai habar de propriile tale dorinţe dar te crezi capabilă să-i citeşti pe ceilalţi. Ei, bine, refuz să fiu instrumentul orgoliului tău!
EA: Nu ştiu decât că eu am vrut să te fac fericit şi tu ai refuzat. Dar te iert.
EL: Doamne, e prea mult! Gata!
EA: Chiar nu pot plăcea nimănui?
EL: Termină cu tacticile astea de persuasiune!
EA: De ce mă umileşti atât?
EL: Tu singură te umileşti faţă de ceilalţi. Încearcă să înţelegi asta. Dacă poţi.
EA: Eu înţeleg aproape tot.
EL: Da,totul în afară de tine. (iese)
( 2 personaje principale si unul secundar. Durata aproximativa 20 de minute.)
O cafenea la amiază. Afară plouă. Câţiva clienţi. Intră EL. Se aşează la o masă. Vine un chelner, îl întreabă ceva, apoi pleacă. EL se uită la ceas. Chelnerul revine cu o cafea. EL scoate un ziar şi încearcă să citească. Se răzgândeşte. Se mai uită odată la ceas. Începe să bată încet cu degetele în masă. EA, era deja la o masă, undeva în spatele lui, îl priveşte. Deodată EA se ridică şi vine spre el.
EA: Permiteţi?
EL: Poftim?
EA: Pot să mă aşez?
EL: Da.(se uită în jur şi vede celelalte mese libere ) Cred că da.
EA: Aşteptaţi pe cineva?
EL: De fapt… da.
EA: Nu-i nimic. Când o să vină, am să plec.
(pauză)
EL: Mă cunoaşteţi?
EA: Da. Dar dvs…. nu vă amintiţi de mine?
EL: Îmi cer scuze dar… nu.
EA:Ştiu că aveţi sute de studenţi totuşi, pe mine ar fi trebuit să mă ţineţi minte. Cel puţin aşa credeam.
EL: O studentă de-a mea… acum cât timp?
EA: Acum 2 ani.
EL: Doi ani e mult. Nu mai ţin minte nici măcar seria de anul trecut.
EA: Asta pentru că nu vă uitaţi niciodată la studenţi.
EL: (pauză. Nu ştie dacă să fie jignit sau amuzat) E un reproş?
EA: Nu chiar. E o constatare. Vă uitaţi mereu în tavan, uneori erau 3 studenţi în sală şi dvs nu observaţi nimic. Cred că aţi fi predat şi în faţa unei săli goale.
EL: Să ştii că mă uit la studenţi. Poate că asta nu se vede dar eu…. poate ca nu mă uit fix la ei, dar le stiu prezenta.
EA: Şi atunci de ce nu v-aţi amintit de mine?
EL: ?
EA: Am fost la cursul dvs doi ani la rând. Am dat examen oral tot cu dvs de 4 ori. Cred că sunt singurul caz cariera dvs.
EL: Da, ciudat. Examenul foarte simplu… numai cine nu vrea nu trece.
EA: Păi asta e, că n-am vrut.
(pauză)
EL: Şi…. acum predaţi undeva?
EA: Nu, sunt vânzătoare.
EL: Poftim?
EA: Da. Va mira?
EL: Păcat de anii irosiţi în facultate.
EA: Dar de ce? Încă nu mi-am pierdut speranţa că într-o zi o să predau şi eu. Ştiţi, nu vreau să plec din Bucureşti. Posturi la ţară-s destule dar nu sunt de mine. Iar aici…. aici trebuie pile serioase altfel nu răzbeşti.
EL: Şi eu sunt profesor în capitală şi n-am avut nici o pilă!
EA: Dar nu mă refeream la dvs. Dvs sunteţi foarte bun ceea ce nu e cazul la mine.
EL: Sunteţi sigură că vorbiţi serios?
EA: Adică?
EL: Nu ştiu cum poate cineva trăi cu o proastă impresie despre sine. Trebuie să crezi mereu că eşti cel mai bun chiar dacă nu-i adevărat. Nu contează.
EA: Aş avea o rugăminte: pot să vă tutuiesc?
EL: De putut puteţi…. ce să spun?
EA: Acum nu mai sunt studentă. Când o să fiu profesoară o să fim colegi. Atunci măcar o să mă lăsaţi.
EL: Intenţionaţi să veniţi la universitate?
EA: Da, acesta e visul meu. Dar vă…te rog, nu-mi mai spune „dvs”. E foarte ciudat. Diferenţa de vârstă între noi nu e aşa de mare şi, oricum, eu ar trebui să te respect. Invers e chiar ciudat.
EL: (pauză) Bei o cafea?
EA: Mulţumesc, am deja una. (se duce la masa ei şi îşi aduce cafeaua şi geanta)
EL: De ce spuneai că nu ai vrut să treci examenul meu?
EA: Păi la început chiar aşa a fost. Am tăcut tot timpul examenului, un cuvânt n-am scos şi practic te-am obligat să mă pici. Asta de 3 ori. A patra oară chiar voiam să trec. Dar, de emoţie, iar n-am putut vorbi, am început să plâng şi tu m-ai trecut de milă.
EL: Ciudat. Nu ţin minte nimic.
EA: Păcat. Eu m-am gândit de zeci de ori la asta, nopţi întregi n-am putut dormi din cauza asta, imi reaminteam scena de la examen si… nu mai puteam. Mai bine nu mă treceai atunci.
EL: Puteai să refuzi nota. Puteai să te opui. Nu înţeleg ce rost au reproşurile.
EA: Dar nu e un reproş! Era aşa… un gând. A patra oară chiar învăţasem, imi puesem in cap sa iti demonstrez cât sunt de bună, chiar cea mai bună din serie. Şi, când colo… mi-am dat în petic şi a trebuit să accept cu recunoştinţă mila ta.
EL: Acum nu mai contează.
EA: Pentru mine va conta mereu. Voi rămâne cu amintirea asta penibila cum m-am făcut
de râs în faţa ta.
EL: Dar eu, după cum vezi, am uitat totul.
EA: Da, dar acuma ţi-am reamintit eu.
EL: Atunci am să uit din nou.
EA: Va fi mai greu. De fapt, aş prefera să nu uiţi.
(pauză)
EA: Aş vrea să te rog ceva.
EL: Zi-i.
EA: Dar nu te superi?
EL: Nu pot să ştiu dinainte dacă o să mă supăr sau nu.
EA:Totuşi, promite-mi, altfel nu pot. Măcar să nu te enervezi.
EL: Nu sunt un om nervos.
EA: Uite ce voiam să te rog: să mă mai examinezi odată.
EL: Dar… de ce? Cand? Unde?
EA: Aici, acum! Dacă se poate.
EL: Dar…. nu, nu se poate. Sunt în timpul liber. Dar, dacă vrei, poţi să vii odată cu studenţii, în sesiune. Am să te primesc. Deşi, nota nu se mai poate schimba…
EA: Dar nu pentru notă! Eu… atmosfera de examen mă paralizează. Pe când aici….. dac-ar fi după mine, toate examenele s-ar da în cafenele.
EL: Ce bine că nu e. Îmi cer scuze, dar sunt în timpul liber şi aştept pe cineva.
EA: Da, înţeleg. Îmi cer scuze eu. Voiam neapărat să vă dovedesc că sunt mai desteapta decat credeti.
EL: De ce conteaza atata ce cred eu? Si la urma urmei nu cred nimic.
EA:(pauză) Ştii de ce n-am vrut să trec?
EL: Când?
EA: Primele trei dăţi, la examen.
EL: De ce?
EA: Pentru că te iubeam.
EL: Domnişoară! Eu….. nu cred că e potrivi…
EA: Stai liniştit că acum nu mai e valabil. Altfel nu ţi-aş fi spus-o. De altfel toate colegele
mele erau îndrăgostite de tine aşa că nu-i ceva ciudat. Dar numai eu am rămas
repetentă un an doar ca să te mai văd. Şi aş mai fi rămas încă dar mi-au pus părinţii
piciorul în prag. Oricum, nu m-aş mira ca şi studentele tale de azi să fie la fel. Aşa că
ai gijă…. oricum, dacă ar fi să repet facultatea, n-aş mai face prostia asta. Acum am o
viziune mai matură asupra vieţii.
EL: Mă….bucur.
EA: Dar să ştii că nu regret nimic. A fost cel mai frumos an din viaţa mea. De un an de
când am terminat facultatea te-am căutat numai ca să-ţi spun asta şi să-ţi mulţumesc.
EL: (tace)
EA: Sper că nu te-am plictisit…
EL: Nu. Dar nu ştiu ce să cred…
EA: Nu trebuie să crezi nimic. Ţi-am spus că mi-a trecut.
EL: Cum te numeşti?
EA: Ana-Maria.
EL: Ascultă, Ana. Mi s-a mai întâmplat ca unele studente să creadă că s-au îndrăgostit.
Unele mi-au trimis şi scrisori. Nu le-am răspuns niciodată. Dar niciuna nu mi-a spus-
o în faţă. Chiar la trecut, aşa cum ai făcut tu. E, trebuie s-o spun, penibil.
EA: Înţeleg. Şi pentru mine e penibil. Aşa că hai să vorbim despre altceva.
EL: De ce trebuie neaparat sa vorbim?
EA: De ce nu? Uite: de pildă, ce mai scrii?
EL: Poftim?
EA: Scrii literatură, nu? Sunt convinsă de asta.. Nici nu ştii cât am căutat ceva scris de tine. De ce nu publici? Sunt convinsă că scrii numai lucruri geniale.
EL: Dar tu scrii ceva?
EA: de ce ma intrebi? Arat cumva a scriitoare?
EL: Nu ştiu, nu mă pricep. Dar altfel n-ai fi venit la Filologie. Toţi studenţii de la noi
scriu.
EA: Adevarat. Păi si eu scriu mereu. Numai poeme. Am trimis şi pe la reviste dar şi-acolo e cu pile. Iar eu nu cunosc pe nimeni.
EL: Cine ţi-a spus că trebuie să ai pile ca să fii publicat?
EA: Ei, dar asta ştie oricine, şi măcar acuma nu ai dreptul să te superi: dacă nici pe tine nu te-au publicat, îţi dai seama.
EL: Poate că nu am trimis poeme.
EA: Cum se poate?
EL:Poate că eu cred că poezia se scrie cu sânge şi că nu ai dreptul să o publici, să o laşi
pe labele tuturor străinilor.
EA: Nu poate fi asta. Mai degrabă cred că nu cunoşti pe nimeni la edituri sau reviste.
EL:Ba cunosc.
EA: Da? O, ce super! atunci, ai putea să pui o vorbă bună şi pentru mine pe la cunoscutii tăi?
EL:Nu, aşa ceva nu pot. Te plângi că există pile peste tot dar, la o adică, n-ai ezita să te
foloseşti chiar tu de acest sistem.
EA: De ce nu? Dacă toţi o fac?
EL: Nu pot să-ţi explic de ce. Dacă nu simţi tu însăţi scârba, eu nu pot să-ţi explic.
EA: Ba da, o simt. Glumeam adineauri.
(intră PRIETENUL )
PRIETENUL: Salut! Scuze de întârziere!
EL: Lasă. Ia loc. Bei ceva?
PRIETENUL: Nu, mersi. Mă grăbesc.
EA: Atunci, eu… (se ridică) mi-a părut bine să vă revăd.(îi întinde mâna)
EL: Cum? Da, şi mie. (un timp. Ea a rămas cu mâna întinsă. El o vede şi îi strânge mâna grăbit. Ea se aşează la o altă masă, în apropiere. )
PRIETENUL: (tăcere) Ce ploaie anostă. Şi nu dă semne că s-ar….. ăştia de la meteo ziceau c-o să mai ţină cel puţin trei zile…. da…
EL: Ziceai că te grăbeşti.
PRIETENUL: Păi, da.
EL: Şi-atunci ce rost au ocolişurile astea? Decât dacă….
PRIETENUL: Stai, frate prea eşti suspicios.
EL: Ba nu, dar te cunosc destul.
PRIETENUL: Nu uita că şi eu te cunosc. Şi vremea, să ştii, chiar mă interesează.
EL: Atunci îţi baţi joc de mine. Mă chinuiesti cu aşteptarea.
PRIETENUL: Stai puţin, ar trebui să mă simt jignit. Ce-i cu suspiciunea asta? Înţelege şi tu, mi-e greu să găsesc cuvintele .
EL:Crezi că nu văd cum încerci să mă menajezi?
PRIETENUL: Dar nu e vorba de asta!
EL: Spune odată da sau nu!
PRIETENUL: Păi tocmai asta vreau să-ţi explic: e mai complex decât atât.
EL: E clar: „nu”. (se ridică)
PRIETENUL: Ba nu! Stai, te rog.
EL: Dar nici „da” nu e.
PRIETENUL: Da, nu e nici „da”. E ceva mai pe la mijloc, nici nu ştiu cum să-i spun.
EL: lasă că ştiu eu: mediocritate. (îşi îngroapă faţa în palme)
PRIETENUL: Am ştiut că aşa o să fie. Din clipa în care mi-ai dat caietul acela, am ştiut că n-o să mai fim prieteni. Nu a fost o presimţire, am ştiut pur şi simplu. Erai singurul prieten care nu scriai şi asta mă bucura. Spune-mi, de ce am deschis eu editura asta? Ca să-mi pierd toţi prietenii? Nu ştiu cum de-am avut eu ghinionul ăsta să am numai prieteni poeţi. Tu nici nu poţi bănui măcar câţi oameni mă urăsc. Nu ştiu cât am să mai rezist.
EL: Nu te teme, eu n-am să te urăsc. Nu e vina ta că scriu eu prost.
PRIETENUL: Vezi, tocmai asta voiam să-ţi spun că eu nu sunt dumnezeul poeziei. Dacă mie nu-mi place ceva, nu înseamnă neapărat că e prost. Poate greşesc. Eu zic să mai încerci la altcineva.
EL:Numai părerea ta contează. Degeba faci pe modestul, ai avut mereu un ochi format pentru poezie.
PRIETENUL: Mă gândeam că ai putea să schimbi tema. Se vede că ai o dexteritate la scris, sunt convins că ai scris mult mai mult decât mi-ai arătat. Trebuie să schimbi doar tema şi tonul. Să fie ceva mai….sincer, nu ştiu.
EL: Nu pot.
PRIETENUL:Ei, asta-i!
EL:Mai sincer de atât nu pot.(pauză) am scris poezie de la 14 ani într-una. Nu cred că vrei să ştii câte caiete am acasă, toate pline cu prostii. Nu simţeam niciodată ceva cu adevărat, eram îndrăgostit de personaje literare. Abia când m-am despărţit de Elena am crezut că simt în sfârşit ceva real. Suferinţa asta era vie şi am crezut că o să scriu mai bine dacă o să fie un sentiment adevărat. Dar uite că nu. Şi ce-i mai grav e că am îngropat singura mea trăire în poezie. Ce ridicol eram, cum îmi cercetam durerea, cum căutam să prind fiece emoţie cu acul unei metafore ca într-un insectar, cum pândeam pur şi simplu apariţia durerii, cum mă mai bucuram: dacă simt ceva înseamnă că trăiesc. Şi, iată, acum am irosit totul, nici nu mai ştiu cum e să suferi. Şi toate astea pentru ce? (pauză) dar tu nu te grăbeai undeva? Nu te mai ţin.
PRIETENUL: Nu, lasă.
EL: Nu am nevoie de consolări, să ştii.
PRIETENUL: Poemele tale sunt publicabile. Nu sunt rele, doar că le lipseşte ceva, o scânteie, un nu-ştiu-ce.
EL: Geniul adică.
PRIETENUL: Mă gândeam că putem să scoatem un tiraj mic totuşi, câţiva critici or să te bage în seamă.
EL: Nu mă interesează. Dacă nu sunt foarte bune, nu public nimic.
PRIETENUL: Vezi cum eşti? Şi tu suferi de obsesia geniului? Dar gândeşte-te câţi oameni nu se nasc genii şi totuşi trăiesc. Trebuie să trăim si noi, astialalti.
EL: da, doar că ei nu scriu poeme. Dacă nu eşti geniu atunci spargi piatră sau vinzi săpun, dar nu te apuci să scrii.
PRIETENUL:Dacă ar fi toţi ca tine….
EL: Aici nu încape milă sau compromis. Dacă unii publică deşi ştiu că nu-s extraordinari, e treaba lor, pentru mine ăştia sunt demni numai de dispreţ. Şi de uitare.
PRIETENUL: Şi ce-ai să faci de-acum?
EL: Nu ştiu. Chiar nu ştiu.(pauză) Am acceptat să fiu profesor numai ca să am timp destul să scriu. Toţi anii ăştia am crezut cu fanatism în talentul meu. Acum… nu cred că are rost să mai predau.
PRIETENUL: De ce eşti copil? Nu-i capătul lumii.
EL:Nu, chiar nu ştiu ce-am să fac. Chiar trebuie să mă gândesc.E greu să începi ceva nou la 35 de ani. Dar şi să continui…
PRIETENUL: Şi la o adică, de ce să nu predai mai departe?
EL: Cum asta? Să vorbesc despre tot felul de genii şi poeţi ştiind în acelaşi timp că eu sunt un nimeni? Dar m-aş otrăvi. Până acum îi consideram un fel de egali. Şi deodată, iată-i transformaţi în zei de neatins. Nu pot să le fiu servitor la altar.
PRIETENUL:Aşadar până acum îi serveai doar în calitate de viitor zeu.
EL: Nu mai glumi cu asta.
PRIETENUL: Niciodată nu voi înceta să fiu uimit de psihologia scriitorilor. Dar, în fine. Nu mi-ai spus totuşi ce-o să faci de-acum.
EL: Ce-ar fi să plec într-o călătorie? Să văd Europa, să schimb aerul….
PRIETENUL: Da, ar fi ceva. Dar de unde bani?
EL: Nu asta contează. am să mă împrumut.
PRIETENUL: Da, bună idee. Dar ai de la cine? Uite, eu ţi-aş da cu plăcere dar momentan am cu editura nişte angarale. Peste o lună, însă, îţi promit…
EL: Şi dacă…? E stupid, dar dacă o să-mi vie iar cheful de scris? Dacă n-o să pot vedea nimic şi nici trăi pentru că….. uite, chiar şi-acum, îmi umblă o metaforă prin minte. Şi doar ştiu că numai are rost, că nu o să mai scriu, şi iată. La ce bun? Aceste versuri şchioape nu vor să-mi evacueze mintea. Uite. Mereu. De ce să plec? Am să văd pe-acolo la fel de puţin cât văd pe-aici. N-am să pot scăpa de boala asta niciodată. De 21 de ani scriu versuri, nu mai am cum să mă opresc. Şi să vreau, nu mai pot.
PRIETENUL: Stai calm, aşa e pe moment. O să-ţi treacă.
EL: Ce rost au consolările astea când ştii bine că nu? Eu singur mi-am făcut-o.
PRIETENUL: Tu mereu dramatizezi. Cu timpul sentimentele şi emoţiile scad în intensitate. Ceea ce acum te doare, mai târziu îţi va fi indiferent.
EL: Dar nu vreau! tu înţelegi că eu până acum nu am trăit? Pur şi simplu nimic?
PRIETENUL: Ia uite cât e ceasul! Frate, sincer….
EL: Cum, chiar pleci? Mai voiam să discutăm… deşi îmi dau seama că situaţia în care te pun…. faptul că trebuie să asculţi jelania mea….
PRIETENUL:Dar deloc, chiar îmi face plăcere….. dar, ştii, afacerile….
EL: Da, înţeleg.
PRIETENUL: Treci pe la mine astă seară dacă vrei să mai vorbim. Şi poate te mai gândeşti în legătură cu publicarea. Tirajul ar fi mic, desigur, poezia nu rentează niciodată dar, totuşi, merită să încercăm. Când îţi va mai trece furia, poate o să te mai gândeşti.
EL: Nu am la ce. Măcar să îmi rămâie consolarea că nu m-am minţit singur.
PRIETENUL: Cum vrei tu. (pleacă)
(EL rămâne la masă. Priveşte în gol)
EA: Domule profesor!
EL: (ca trezit) Da?
EA: Pot să mă aşez?
EL: cum vrei. De atfel, eu trebuie să plec.
EA:Nu eşti aşteptat nicăieri. Şi ploaia încă nu s-a oprit. Nu te teme, dacă vrei, nu am să vorbesc. Dar lasă-mă să mai stau aşa, aici. Cine ştie când am să te mai văd….. (tăcere)
EL: Vrei o cafea?
EA:(râde) M-ai mai întrebat. Mulţumesc, nu. Dar aş vrea, dacă se poate, o ţigară din pachetul tău.
EL: Te rog.
EA: Ai şi un foc?
EL:Da. (tăcere)
EA: Nu mi-ai spus ce-ai hotărât.
EL: În legătură cu ce?
EA: Dacă să tac sau să vorbesc.
EL: Mi-e indiferent. Faci ce vrei.
EA: Ar trebui să mă simt jingită. Dar înţeleg cât ţi-e de greu. Şi eu sunt poetă.
EL: Poftim?
EA: Am ascultat fără să vreau.
EL:(se ridică brusc)
EA: Te rog, nu te supăra. Pari să ai nevoie să vorbeşti cu cineva. De ce nu cu mine?
EL: Gestul dumitale, domnişoară, e…
EA:Ştiu. Dar ce să fac? Am fost îndrăgostită de tine 2 ani, nu pot să nu mă interesez de soarta ta.
EL: Faptul că îmi tot aminteşti de sentimentele dumitale când ţi-am spus că mi-e penibil să aud aşa ceva, e…e grosolan.
EA:Dar ţi-am zis că nu mai simt nimic acum! Însă m-am gândit că e bine să o ştii, ca să nu crezi că ai trăit fără sens. Dacă ai făcut un singur om fericit, nu ai trăit degeaba. Şi eu am fost chiar fericită pentru simplul fapt că ai existat.
EL: Da, foarte frumos, îţi mulţumesc pentru că ai dat un sens vieţii mele dar eu chiar trebuie să plec.
EA:Pot să vin cu tine?
EL: Nu!
EA:Voiam să îţi propun ceva….. ceva care o să te intereseze.
EL: (se aşează) Bine, dar să nu fie lung…..
EA: A, nu, te asigur. De altfel şi eu sunt grăbită. (tăcere)
EL:Ei?
EA:Am un unchi,editor. Dacă aş vorbi cu el, te-ar publica sigur.
EL:(se ridică) Ştii să minţi foarte prost.
EA: Bine, uite, acum iti spun pe bune. Dar să-mi promiţi că nu te vei supăra.
EL: Nu promit nimic.
EA: Aşteaptă. Înţelege, te rog, cât de greu îmi vine să-ţi spun asta. Voiam să-ţi propun…. să te ajut.
EL: În ce sens?
EA: Într-un sens foarte uman. Tu eşti acuma foarte singur şi nu mai ai nici un rost, mă gândeam să stau lângă tine, să te ajut până îţi revii.
EL: Cum ai putea să mă ajuţi dumneata pe mine?
EA: Să te ascult, să te consolez, să fiu langa tine. Aş putea chiar să te şi iubesc, dar numai dacă e nevoie de aşa ceva.
EL: Chiar atât de jos am ajuns? La mila unei studente?
EA: Dar nu e milă, nu. E respect şi admiraţie. Eu sunt convinsă că tu eşti totuşi un mare poet. Trebuie să mai încerci. Problema e că n-ai iubit niciodată cu adevărat până acum. Dar sunt convinsă că dacă ai să găseşti marea iubire, ai să scrii şi ai să…..
EL: (ironic) Şi acea mare iubire eşti tu?
EA: Nu neapărat. Eu vreau doar să te ajut până îţi revii, eventual chiar până găseşti acea persoană. Nu te teme, după aia am să plec. Nu o să-ţi cer nimic, nu o să-ţi reproşez nimic.
EL: Şi ce folos ai avea tu din treaba asta?
EA: Eu….am să fiu fericită numai dacă tu ai să fii fericit.
EL: Nu am nevoie de asta. (se ridică)
EA:(un tremur în glas) Cât eşti de nedrept!
EL: Poftim?
EA: Nici nu mi-ai dat timp să te conving. Nici o şansă pentru mine,ca şi cum nici nu exist.
EL:(se aşează. Ton mai blând) Ascultă, Ana. Nu te dispreţuiesc dar cred că ştiu ce e cel mai bine pentru mine şi de ce am nevoie acum. Iar tu, pur şi simplu…..
EA: Nu ştii. Dacă ai ştii n-ai mai fii atât de dezorientat. De ce nu vrei să-mi dai măcar o şansă?
EL: Pentru că… pentru că e şi viaţa mea în joc. Nu pot să experimentez aşa orbeşte cu..
EA: Dar nu îţi cer atât de mult. Deocamdată. Uite, ca să-mi arăţi că nu mă dispreţuieşti…..dă-mi doar 10 minute. Acum. Să te conving.
EL: Ei bine, 10 minute…. le ai. Dar dupa aceea nu mai vreau sa te aud sau sa te vad. Haide, convinge-mă. (tăcere) Nu spui nimic? Timpul trece…
EA: Nu prea ştiu să mă exprim….. cum să fac să te conving. Mai ales că îţi par şi ridicolă. Ştiu că nimeni nu se aruncă aşa de gâtul unui om…..decât dacă e disperat. Eu… nu am nevoie de tine. Aşa cred. Dar tu ai nevoie de mine. Aşa cred. Adică… acum eşti la pământ şi ai nevoie de cineva….. desigur, ar putea fi oricine, dar vezi că nimeni nu îşi dă iubirea pe gratis. Pe când eu…eu nu îţi cer nimic, vreau doar ca tu să-ţi revii, să scrii în continuare şi tot restul.
EL: Şi de ce faci asta dacă nu ceri nimic?
EA: Pentru că eu cred în tine! Ca scriitor. Sunt convinsă că eşti un talent extraordinar, poate chiar un geniu.
EL: Dar n-ai citit nimic de mine!
EA: Dar cursurile tale? Sau, în fine, nu asta voiam să spun….. eu am o teorie a mea: un geniu are întotdeauna un suflet mare, e o personalitate….. luminoasă. Şi, cunoscându-te pe tine, eu ştiu ce fel de om eşti. Un om cu calităţile tale spirituale, cu caracterul tău, nu poate să nu fie un geniu.
EL: Asta era? O teorie de-a ta? Dar te înşeli. Nu sunt atât de extraordinar cum o crezi, şi chiar de-aş fi, teoria ta a fost infirmată de mii de ori, nici nu stii cate genii au fost niste gunoaie umane. (se ridică)
EA: Mai am 7 minute. Nu poţi pleca încă.
EL: E o poruncă?
EA: Dar mi-ai promis că o să mă asculţi…..
EL: Ce să ascult? Când nu ştii nimic despre mine şi spui nişte lucruri care….
EA: Dar toţi oamenii mari au fost modeşti. Tu pur şi simplu nu-ţi dai seama cât de…..
EL:Termină altfel înnebunesc! Nu sunt bun de nimic! Punct! De ce mă faci să-mi urlu neputinţa? Eu singur ştiu cel mai bine cât valorez: zero.
EA: Chiar de-ar fi aşa, eşti om , asta e o valoare. Nu te poţi arunca la gunoi aşa. Tot meriţi să fii stimat, chiar iubit.
EL: Şi dacă eu nu am nevoie de asta? Dacă m-am săturat de atâta afectiune şi vreau în sfârşit să mă odihnesc?
EA: Înseamnă că n-ai fost iubit cu adevărat. Sau n-ai cunoscut tu iubirea. Altfel n-ai vorbi aşa. Tu ai nevoie să iubeşti. Mai mult decât orice.
EL: E foarte vulgar totul, nu ştiu de ce mi se pare asta….. iubire… parcă am fi într-o telenovelă.
EA: Ba nu, cel ce ştie ce e dragostea nu mai râde de astea.
EL: Ascultă-mă puţin şi încearcă să mă înţelegi. Nu vreau iubire. Am mai fost subiectul unor pasiuni feminine în viaţa mea, dar toate mă răsfăţau şi mă divinizau într-un mod insuportabil. Nu e demn să iubeşti în halul ăsta, şi mi-era mie ruşine pentru ele. Într-un fel, mă tratau ca pe un copil. Dar nu ştiu de ce îţi spun toate astea ţie….. m-au distrus oarecum. Nu dau vina pe ele, eu am fost cel slab, nu trebuia să la las să mă răsfeţe în halul ăla. Deşi tot ele mă părăseau. Probabil că îşi dădeau seama că sunt o nulitate dar plecau fără să mi-o spună. Vezi, eu ştiu dinainte cum se va sfârşi relaţia noastră, totul se va repeta întocmai, şi atunci de ce? Şi ele vedeau în mine un nenorocit de geniu şi nu suportau poate pe omul obişnuit…… nu ştiu….. oricum, m-am săturat. Tu n-ai cum să fii altfel. Şi chiar de-ai fi. Iubirea nu-mi spune nimic. Vreau să trăiesc în sfârşit ca un om liber, să nu mai depind de nimeni. Să mă pot suporta aşa cum sunt, fără nici o consolare feminină. Dacă eu acum, fiind oarecum rănit, m-aş arunca în braţele salvatoare ale cuiva, aş fi mai laş decât am fost până acum. Şi simt că m-aş dispreţui iremediabil. Aşa, îmi rămâne măcar consolarea că am îndurat singur povara asta. Înţelegi?
EA: Cred că da.
EL: Cât timp mai e?
EA: Două minute.
EL: Acum pot să plec?
EA: Nu. Mi-ai promis.
EL: Dar acum ştii că….
EA: Mai lasă-mă să te privesc……
EL: E monstruos că-mi spui asta după tot ce ţi-am zis.
EA: Nu e. Vreau doar să ştii că eu am să rămân fidelă promisiunii pe care ţi-am făcut-o şi că, dacă o să ai vreodată nevoie de ce dispreţuieşti acum, poţi să mă cauţi oricând.
EL: De ce îmi faci asta? De ce arunci vinovăţia asta pe mine? Cum să mai trăiesc liniştit ştiind că tu mă aştepţi? Aş deveni un vinovat în fiecare clipă. Nu mi-ai promis nimic.
EA: Ba da, acum doi ani. Nu ţi-am spus-o dar mi-am promis mie.
EL: De ce nu vrei să mă laşi să trăiesc? Nu am nevoie de sacrificii! E inutil, înţelegi?
EA: Niciodată iubirea nu e inutilă.
EL: Gata!(se ridică)
EA: Mai sunt 30 de secunde! (se duce după el, încercând să blocheze uşa )
EL: Nu-mi pasă.
EA: Dar e timpul meu!
EL: Tu nu vezi cât de jalnic e totul? De ce te umileşti? De ce nu ai şi tu puţină demnitate?
EA: Dar am demnitate. Merită să risc totul. Pentru că dacă tu ai să mă iubeşti pe urmă, fericirea asta…. nu are preţ.
EL: Şi ce mare lucru dacă am să te iubesc eu? O să se prăbuşească cerul?
EA: Numai tu eşti demn. Nici nu ştii cât te-am visat, cât am plâns, cât te-am urât uneori. De doi ani numai la tine mă gândesc. Numai tu poţi să mă înţelegi. Pentru că numai tu n-ai să mă dispreţuieşti când ai să înţelegi cine sunt cu-adevărat.
EL: (liniştit) Şi de ce tocmai eu să plătesc pentru jignirile celorlalţi? Ce vrei să dovedeşti cu asta? Şi cui? Crezi că dacă eu am să te iubesc, gata, asta înseamnă că toţi ceilalţi or să-şi muşte mâinile de furie că te-au ignorat?
EA: Dar nu mă interesează ceilalţi! Ei nu există!
EL: Şi atunci? Vrei să dovedeşti altceva. Toţi te-au considerat o nulitate până acum, dar dacă eu am să te iubesc …..ce-o să însemne? O să însemne că ai talent, poate chiar geniu? Că eşti şi tu o persoană deosebită? Urâtă metodă ţi-ai ales să te afirmi. Crezi că nu ştiu că totul e o răzbunare? Vrei să mă vezi umilit în faţa ta, ai visat de zeci de ori cum eu cad vrăjit de farmecul tău, orgoliul tău a suferit şi-acum…. tu chiar mă crezi orb?
EA: Nu, nu e asta.
EL: Ba da, domişoară studentă. Pardon, absolventă.
EA: De ce mă umileşti?
EL: Dar tu de ce mă umileşti pe mine? Nu vezi că nu ai habar de propriile tale dorinţe dar te crezi capabilă să-i citeşti pe ceilalţi. Ei, bine, refuz să fiu instrumentul orgoliului tău!
EA: Nu ştiu decât că eu am vrut să te fac fericit şi tu ai refuzat. Dar te iert.
EL: Doamne, e prea mult! Gata!
EA: Chiar nu pot plăcea nimănui?
EL: Termină cu tacticile astea de persuasiune!
EA: De ce mă umileşti atât?
EL: Tu singură te umileşti faţă de ceilalţi. Încearcă să înţelegi asta. Dacă poţi.
EA: Eu înţeleg aproape tot.
EL: Da,totul în afară de tine. (iese)
Пн Май 09, 2011 8:51 am
Personaje:
Alcătuitorii de lozinci: Alcătuitorul 1, Alcătuitorul 2, Alcătuitorul 3
Opoziţia: Opozantul 1, Opozantul 2, Opozantul 3
Mediatorul
Copilul neştiutor
Omul de ordine
Materiale: câteva lozinci, cu texte scrise de tipar, pe carton. Pe spatele lozincilor, la toate personajele ce poartă lozinci, sunt scrise aceleaşi cuvinte: „Hristos a înviat" (la Alcătuitori), „Adevărat a înviat" (la Opozanţi).
Exemple de lozinci (pentru Alcătuitori): „Dreptatea învinge", „Să fie pace", „Fericire şi lumină". (Se pot găsi şi alte texte).
Exemple de contra-lozinci pentru opozanţi: „Orice efort e în zadar", „Nu te implica", „Poţi fi fericit?".
Alcătuitorul 1: (cu entuziasm)
Să ne-ndreptăm în pace şi dreptate
Spre idealul sfânt de libertate!
Alcătuitorul 2: (cu entuziasm) Să piară ura şi nemulţumirea,
Ca să primim cu toţii fericirea!
Alcătuitorul 3: (cu entuziasm) Să fim uniţi în toate cele bune,
În inimi bucuria să răsune!
Toţi alcătuitorii (înflăcăraţi): Ura! Ura! Ura!
Vom câştiga!
Vom avea viitor strălucit!
Opozantul 1 (trist): Nimic nu-i cum ar trebui să fie,
Abia găseşti un om bun la o mie...
Opozantul 2 (la fel de trist): Sau la un milion...
Opozantul 3: Nu am putere nici să strig mai tare,
Că viitorul nostru parcă moare!
Alcătuitorul 1: Ce-i cu tristeţea asta demodată,
Nepotrivită, rece, deplasată,
Ce-aţi vrea: să nu sperăm, să nu voim
Ca-n lume cât mai fericiţi să fim?
Opozantul 1: Ah, de-ar fi toate cum le auzim,
De am putea un pic să împlinim
Aceste vorbe, lozinci deşănţate,
De am avea şi vorbe, dar şi fapte,
Ce bine-ar fi, nu am fi trişti deloc,
N-am căuta la stele cu noroc...
Alcătuitorul 2: O cale să găsim, să ne-nţelegem,
Ca roadele în timp să le culegem,
Nici optimişti de tot, nici pesimişti,
Nici prea entuziaşti, nici foarte trişti.
„Să ne dăm mâna în prietenie,
S-avem în loc de ură, armonie!"
Opozantul 3 (repetă): Nu am putere nici să strig mai tare,
Că viitorul nostru parcă moare...
Opozantul 2: Am citit cărţi şi am aflat că-n lume
Găseşti greu fericirii slabe urme.
Invidia-i o piedică în bine,
Dar mulţi o practică fără ruşine.
Alcătuitorul 3: Prea mult gândiţi în stol de gânduri negre,
Mai bine v-aţi păzi de-a minţii veghe,
Căci viitorul nu-i predestinat,
Ci poate fi de oameni modelat.
Ţintiţi la ideal înalt şi bun,
Iar el se va-mplini, aşa vă spun!
Copilul neştiutor: Eu nu-nţeleg nimic din ce s-a zis,
Sunt vorbe ce le-am auzit în vis:
Căci m-am văzut zburând, astronaut,
Priveam uimit la cer, cu gândul mut.
Aş vrea să zbor mai sus, mai sus, mai sus,
Acolo unde-i tronul lui Iisus.
(Nimeni nu-l bagă în seamă.)
Mediatorul (către sală): Discuţii s-au pornit cu-nflăcărare,
Fără majoritate zdrobitoare.
Cine-o avea dreptate, cine ştie?
De ce se ceartă pentru ce-o să fie?
Să îi ajut, să intermediez,
Să îi împac, să îi consiliez,
Dac-oi putea... de nu, pe toţi îi las,
Să muşte furioşi dintr-al lor ceas...
(către personaje)
Ceva ne scapă, nu ne potrivim,
Să stăm puţin mai mult, să chibzuim.
Ce-i fericirea, de o lăudaţi
Şi prin lozinci prea tare o strigaţi?
Alcătuitorul 1: E pacea, bunăstarea pe pământ,
E pacea-n suflet, inimă şi gând!
Alcătuitorii 2 şi 3 repetă: E pacea, bunăstarea pe pământ,
E pacea-n suflet, inimă şi gând!
Opozantul 1: Dar moartea pune capăt la orice,
Voi nu v-aţi amintit de ea, e-he!
Nu vreau ferice zeci de ani să fiu,
Iar după moarte, ce e, să nu ştiu!
Opozanţii 2 şi 3 repetă: Nu vreau ferice zeci de ani să fiu,
Iar după moarte, ce e, să nu ştiu!
Copilul neştiutor: Eu fericit vreau să fiu pe pământ,
Iar după moarte, mai mult, şi mai mult!
(El rămâne tot nebăgat în seamă).
Omul de ordine (alarmat): Hei, oameni buni, duceţi-vă acasă,
Căci gălăgia voastră mă apasă,
Lăsaţi voi meditaţia pioasă,
Trăiţi aşa cum inima vă lasă.
Vă tot sfădiţi fără de rezultat,
Liniştea din oraş aţi perturbat!
Mediatorul: Staţi liniştit, bunule cetăţean,
Eu mă ocup, ca vrednic orăşean
Să îi împac pe toţi, într-un timp scurt,
Nu sunt probleme, certuri sau vreun furt.
Omul de ordine pare liniştit; ridică din umeri.
Mediatorul (arată spre Alcătuitori, spre Opozanţi şi spre copilul neştiutor):
Deci trei păreri aici s-au exprimat.
Să stăm puţin cu toţii la drept sfat.
Să concluzionăm, să încheiem,
Căci oameni de omenie suntem!
Doar o problemă, una, am avea:
Copilul o lozincă să ne dea!
Copilul aduce o icoană mare a Învierii Domnului.
Copilul neştiutor: El a-nviat a treia zi din morţi,
Ne-a arătat un viitor la toţi:
Da, vom muri, cum şi El a murit,
Prin moarte, însă, totul nu-i sfârşit!
Vom învia şi noi, ca Iisus,
Ne vom sui cu El în ceruri, sus!
Dar vai, nu toţi se vor sui cu El,
Ci numai cei ce au crezut în Miel...
Ceilalţi vor învia înfricoşat,
Cu chipuri urâţite de păcat,
În care răul veşnic e sculptat,
În mare suferinţă ancorat!
Opozanţii repetă: În care răul veşnic e sculptat,
În mare suferinţă ancorat!
Alcătuitorii repetă: Vom învia şi noi, ca Iisus,
Ne vom sui cu El în ceruri, sus!
Mediatorul: S-au limpezit prea multele păreri.
În lume sunt, ce-i drept, multe dureri,
Dar e cu noi Cel ce a înviat,
Ca să ne scoată din afund de iad.
Speranţa nu ne-o pierdem la necaz,
Ci ţinem sufletul să fie treaz,
Croind un viitor fără păcat,
În Dumnezeu din ceruri ancorat.
Omul de ordine: Gata, vă rugăm să părăsiţi locul!
Manifestaţia s-a sfârşit
Şi discuţia m-a obosit!
Copilul neştiutor începe să cânte: „Hristos a înviat".
În final, Alcătuitorii spun: „Hristos a înviat", întorcându-şi lozincile. Opozanţii răspund cu „Adevărat a înviat", întorcându-le şi ei pe ale lor. Omul de ordine le împarte tuturor ouă roşii să ciocnească, dintr-un coşuleţ.
Alcătuitorii de lozinci: Alcătuitorul 1, Alcătuitorul 2, Alcătuitorul 3
Opoziţia: Opozantul 1, Opozantul 2, Opozantul 3
Mediatorul
Copilul neştiutor
Omul de ordine
Materiale: câteva lozinci, cu texte scrise de tipar, pe carton. Pe spatele lozincilor, la toate personajele ce poartă lozinci, sunt scrise aceleaşi cuvinte: „Hristos a înviat" (la Alcătuitori), „Adevărat a înviat" (la Opozanţi).
Exemple de lozinci (pentru Alcătuitori): „Dreptatea învinge", „Să fie pace", „Fericire şi lumină". (Se pot găsi şi alte texte).
Exemple de contra-lozinci pentru opozanţi: „Orice efort e în zadar", „Nu te implica", „Poţi fi fericit?".
Alcătuitorul 1: (cu entuziasm)
Să ne-ndreptăm în pace şi dreptate
Spre idealul sfânt de libertate!
Alcătuitorul 2: (cu entuziasm) Să piară ura şi nemulţumirea,
Ca să primim cu toţii fericirea!
Alcătuitorul 3: (cu entuziasm) Să fim uniţi în toate cele bune,
În inimi bucuria să răsune!
Toţi alcătuitorii (înflăcăraţi): Ura! Ura! Ura!
Vom câştiga!
Vom avea viitor strălucit!
Opozantul 1 (trist): Nimic nu-i cum ar trebui să fie,
Abia găseşti un om bun la o mie...
Opozantul 2 (la fel de trist): Sau la un milion...
Opozantul 3: Nu am putere nici să strig mai tare,
Că viitorul nostru parcă moare!
Alcătuitorul 1: Ce-i cu tristeţea asta demodată,
Nepotrivită, rece, deplasată,
Ce-aţi vrea: să nu sperăm, să nu voim
Ca-n lume cât mai fericiţi să fim?
Opozantul 1: Ah, de-ar fi toate cum le auzim,
De am putea un pic să împlinim
Aceste vorbe, lozinci deşănţate,
De am avea şi vorbe, dar şi fapte,
Ce bine-ar fi, nu am fi trişti deloc,
N-am căuta la stele cu noroc...
Alcătuitorul 2: O cale să găsim, să ne-nţelegem,
Ca roadele în timp să le culegem,
Nici optimişti de tot, nici pesimişti,
Nici prea entuziaşti, nici foarte trişti.
„Să ne dăm mâna în prietenie,
S-avem în loc de ură, armonie!"
Opozantul 3 (repetă): Nu am putere nici să strig mai tare,
Că viitorul nostru parcă moare...
Opozantul 2: Am citit cărţi şi am aflat că-n lume
Găseşti greu fericirii slabe urme.
Invidia-i o piedică în bine,
Dar mulţi o practică fără ruşine.
Alcătuitorul 3: Prea mult gândiţi în stol de gânduri negre,
Mai bine v-aţi păzi de-a minţii veghe,
Căci viitorul nu-i predestinat,
Ci poate fi de oameni modelat.
Ţintiţi la ideal înalt şi bun,
Iar el se va-mplini, aşa vă spun!
Copilul neştiutor: Eu nu-nţeleg nimic din ce s-a zis,
Sunt vorbe ce le-am auzit în vis:
Căci m-am văzut zburând, astronaut,
Priveam uimit la cer, cu gândul mut.
Aş vrea să zbor mai sus, mai sus, mai sus,
Acolo unde-i tronul lui Iisus.
(Nimeni nu-l bagă în seamă.)
Mediatorul (către sală): Discuţii s-au pornit cu-nflăcărare,
Fără majoritate zdrobitoare.
Cine-o avea dreptate, cine ştie?
De ce se ceartă pentru ce-o să fie?
Să îi ajut, să intermediez,
Să îi împac, să îi consiliez,
Dac-oi putea... de nu, pe toţi îi las,
Să muşte furioşi dintr-al lor ceas...
(către personaje)
Ceva ne scapă, nu ne potrivim,
Să stăm puţin mai mult, să chibzuim.
Ce-i fericirea, de o lăudaţi
Şi prin lozinci prea tare o strigaţi?
Alcătuitorul 1: E pacea, bunăstarea pe pământ,
E pacea-n suflet, inimă şi gând!
Alcătuitorii 2 şi 3 repetă: E pacea, bunăstarea pe pământ,
E pacea-n suflet, inimă şi gând!
Opozantul 1: Dar moartea pune capăt la orice,
Voi nu v-aţi amintit de ea, e-he!
Nu vreau ferice zeci de ani să fiu,
Iar după moarte, ce e, să nu ştiu!
Opozanţii 2 şi 3 repetă: Nu vreau ferice zeci de ani să fiu,
Iar după moarte, ce e, să nu ştiu!
Copilul neştiutor: Eu fericit vreau să fiu pe pământ,
Iar după moarte, mai mult, şi mai mult!
(El rămâne tot nebăgat în seamă).
Omul de ordine (alarmat): Hei, oameni buni, duceţi-vă acasă,
Căci gălăgia voastră mă apasă,
Lăsaţi voi meditaţia pioasă,
Trăiţi aşa cum inima vă lasă.
Vă tot sfădiţi fără de rezultat,
Liniştea din oraş aţi perturbat!
Mediatorul: Staţi liniştit, bunule cetăţean,
Eu mă ocup, ca vrednic orăşean
Să îi împac pe toţi, într-un timp scurt,
Nu sunt probleme, certuri sau vreun furt.
Omul de ordine pare liniştit; ridică din umeri.
Mediatorul (arată spre Alcătuitori, spre Opozanţi şi spre copilul neştiutor):
Deci trei păreri aici s-au exprimat.
Să stăm puţin cu toţii la drept sfat.
Să concluzionăm, să încheiem,
Căci oameni de omenie suntem!
Doar o problemă, una, am avea:
Copilul o lozincă să ne dea!
Copilul aduce o icoană mare a Învierii Domnului.
Copilul neştiutor: El a-nviat a treia zi din morţi,
Ne-a arătat un viitor la toţi:
Da, vom muri, cum şi El a murit,
Prin moarte, însă, totul nu-i sfârşit!
Vom învia şi noi, ca Iisus,
Ne vom sui cu El în ceruri, sus!
Dar vai, nu toţi se vor sui cu El,
Ci numai cei ce au crezut în Miel...
Ceilalţi vor învia înfricoşat,
Cu chipuri urâţite de păcat,
În care răul veşnic e sculptat,
În mare suferinţă ancorat!
Opozanţii repetă: În care răul veşnic e sculptat,
În mare suferinţă ancorat!
Alcătuitorii repetă: Vom învia şi noi, ca Iisus,
Ne vom sui cu El în ceruri, sus!
Mediatorul: S-au limpezit prea multele păreri.
În lume sunt, ce-i drept, multe dureri,
Dar e cu noi Cel ce a înviat,
Ca să ne scoată din afund de iad.
Speranţa nu ne-o pierdem la necaz,
Ci ţinem sufletul să fie treaz,
Croind un viitor fără păcat,
În Dumnezeu din ceruri ancorat.
Omul de ordine: Gata, vă rugăm să părăsiţi locul!
Manifestaţia s-a sfârşit
Şi discuţia m-a obosit!
Copilul neştiutor începe să cânte: „Hristos a înviat".
În final, Alcătuitorii spun: „Hristos a înviat", întorcându-şi lozincile. Opozanţii răspund cu „Adevărat a înviat", întorcându-le şi ei pe ale lor. Omul de ordine le împarte tuturor ouă roşii să ciocnească, dintr-un coşuleţ.
Вт Май 10, 2011 6:59 am
Salut la toata lumea!Esty si tie indeosebi!esti bravo la mine!
Пт Май 13, 2011 9:23 am
Noapte buna tuturor!!! :) :* :D
Ср Май 25, 2011 8:07 am
Ср Май 25, 2011 7:56 pm
Ср Май 25, 2011 8:36 pm
Пт Май 27, 2011 12:49 am
Пт Май 27, 2011 7:14 am
Права доступа к этому форуму:
Вы не можете отвечать на сообщения